Lecțiile colegilor noștri din Ucraina
Note de la „CBT in Action: Mental Health Support in Human Crises. The reality of life under war – the Ukrainian Association experience and learning”
Două cadre
Două imagini au rămas cu mine după prezentarea Valentynei Parobii.
Primul este un cadru real, o fotografie proiectată pe ecran. Fereastra unei terapeute ucrainene, prin care se vede cerul incendiat de exploziile din oraș. Pe slide scrie simplu: „The reality of a daily work”. De cealaltă parte a ecranului, o ședință de psihoterapie trebuie să continue.
Al doilea este o poveste pe care ne-a spus-o Valentyna. Într-un adăpost antiaerian erau agățate pe pereți niște luminițe de pom. Probabil rămăseseră de la Crăciun, probabil nimeni nu le mai dăduse jos. O mamă a coborât cu copiii ei acolo, în timpul unei alerte. În timp ce deasupra cădeau bombele, copiii au văzut luminițele și s-au entuziasmat. Pentru ei, în acel moment, subsolul rece era un loc frumos.
Sunt două fețe ale aceleiași realități. Pericolul nu dispare, luminițele nu alungă bombele. Dar copiii au o capacitate pe care adulții o pierd pe parcurs, aceea de a vedea frumosul și în urât, de a se bucura de momentul prezent chiar și atunci când lumea de deasupra se prăbușește. Despre asta vorbim, probabil, când vorbim despre reziliență în forma ei cea mai pură. Nu despre absența durerii, ci despre capacitatea de a vedea luminițele și atunci când ești în subsol.
Întâlnirea cu Valentyna a fost și despre acest lucru. Despre cum ne păstrăm noi, ca terapeuți, capacitatea de a vedea luminițele. Și despre cum îi ajutăm pe pacienții noștri să și-o recupereze pe a lor.

