Un domn serios, la costum și cravată, cu mustață și ochelari, aplecat asupra unui caiet, notează la lumina unei veioze masive cuvintele spuse de cel așezat pe canapeaua de piele maronie într-o cameră plină de cărți, statuete și piese de mobilier vechi. Cabinetul are un aspect prăfuit iar pacientul vorbește mult despre vise, copilărie și relațiile complicate cu părinții.
Cred că majoritatea ne imaginăm psihoterapia desfășurându-se într-un astfel de cadru, pentru că acesta a fost începutul. Cu Freud și lungi discuții pentru a descâlci meandrele subconștientului. Acest cadru a pătruns în mass-media și, deși lucrurile s-au schimbat enorm de atunci, imaginea a rămas atât de puternică încât și acum, la un secol distanță, ne este foarte greu să ne desprindem de ea.
De aici însă, a început o lungă călătorie în lumea psihicului uman direcționată de personalități precum Jung, Watson, Ellis sau Beck care coroborând rezultatele cercetărilor din medicină, neurologie și psihiatrie au pus bazele mai multor forme de psihoterapie. Această știință s-a dezvoltat ca un arbore cu multe ramuri, fiecare reprezentând un alt tip de abordare. Astfel au apărut psihoterapia analitica, psihoterapia interpersonală, psihanaliza modernă, terapiile de cuplu și familie, drama terapia și multe altele dar nu în ultimul rând terapia cognitiv-comportamentală.
Punctul de pornire al terapiei cognitiv-comportamentale (TCC) a fost behaviorismul. Terapia comportamentală se bazează pe teoriile învățării: condiționarea clasică (câinele lui Pavlov care începe să saliveze când aude clopoțelul), condiționarea operantă (persistăm în comportamentele care ne recompensează și le evităm pe cele care ne provoacă disconfort) și învățarea socială sau vicariantă (imităm comportamentele pe care le vedem la ceilalți). Astfel, personalități precum Watson și Skinner au încercat decodeze comportamentul uman făcând apel la modul în care acesta a fost învățat, stimulii din mediu și răspunsul ce urmează respectivului comportament.
Însă lucrurile nu s-au oprit aici. Albert Ellis și Aaron Beck vin ulterior și pun bazele terapiei cognitive: felul cum gândim, simțim și ne comportăm sunt într-o strânsă legătură. Din punctul lor de vedere principalele responsabile pentru problemele mentale sunt așa-numitele distorsiuni ale gândirii, care duc la percepții eronate despre sine, ceilalți și lume. Aceste distorsiuni cognitive ne fac să simțim anumite emoții negative (tristețe, furie, deznădejde etc.), ceea ce ne face să ne comportăm într-un anume fel. TCC înglobează astfel principiile behaviorismului și cognitivismului.
- TCC încearcă să reducă impactul negativ al simptomelor și a distorsiunilor cognitive asupra funcționării persoanei. Și-a dovedit științific eficiența în anxietate și depresie, fiind indicația de primă linie în tratamentul tulburărilor anxioase (tulburare de panică, fobii, anxietate generalizată, anxietate socială, tulburări din spectrul obsesional, etc.).
Cum decurg lucrurile în TCC? Vă prezentați la terapeut cu anumite simptome deranjante precum: dispoziția tristă, apatia, lipsa de interes pentru activitățile care ne făceau înainte plăcere, insomnii, lipsa poftei de mâncare sau poate îngrijorări legate de orice, anxietate marcată, fobii, simptome fizice deranjante și multe altele. Intrați într-un cabinet care nu seamănă deloc cu cel de la începutul acestui text și vă așezați pe un scaun, în fața unui terapeut cu care aveți o discuție directă despre simptomele care vă deranjează cel mai mult. în urma discuției, decideți împreună cu acesta asupra cărui simptom veți începe să lucrați. „Păi bine… și despre copilărie nu mă întrebați?”, ați putea spune. Cel mai probabil nu acum. Terapia cognitiv comportamentală se concentrează inițial asupra simptomelor care vă produc disconfort în momentul actual și care vă afectează existența de zi cu zi. Dar dacă istoricul dumneavoastră de viață se dovedește a fi important pentru problema actuală, terapeutul va direcționa interviul și către această zonă.
Dacă, de exemplu, suferiți de atacuri de panică, veți ajunge să decodați împreună cu terapeutul stimulii care vă determină reacția anxioasă și apoi vă veți confrunta treptat cu aceștia. Scopul este ca la sfârșitul terapiei să înțelegeți și să controlați simptomele încât să puteți deveni propriul dumneavoastră terapeut.
- Teoria lui Beck este una dintre teoriile de bază în TCC, care încearcă să decodeze modul de gândire structurându-l pe trei nivele. Astfel, în copilărie se formează un set de credințe de bază despre sine, ceilalți și lume. Acestea produc așa-numitele credințe intermediare (reguli de viață, presupuneri despre cum ar trebui să fie lucrurile, mecanisme comportamentale pentru a gestiona credințele de bază), din care rezultă gândurile automate (ce ne trece prin minte în momentul prezent).
Să zicem că avem de-a face cu un client extrem de perfecționist, care vine la terapeut deoarece petrece mult prea mult timp la serviciu încercând să facă totul ca la carte, neglijându-și astfel familia. Putem afla că acesta a început școala având rezultate mediocre, fapt pentru care colegii îl batjocoreau frecvent și astfel și-a dezvoltat credința de bază despre sine “eu nu sunt suficient de bun”, din care a derivat credința intermediară “trebuie să fac totul perfect pentru a demonstra că de fapt sunt suficient de bun”. În situația în care șeful îl va apostrofa pe acest client că a greșit raportul unui proiect, el va avea niște gânduri automate de tipul “iar am dat-o în bară”, “ar fi trebuit sa muncesc mult mai mult”, „știam eu că n-am ce căuta aici”. Acest mod de a interpreta mesajul șefului îi crează anxietate și disconfort, ceea ce îl va face să petreacă multe ore peste program perfecționându-și raportul, sacrificând astfel timpul petrecut cu familia, fapt ce la rândul său va avea consecințe negative în plan relațional. Din acest exemplu vedem cum psihoterapeutul face ordine și structurează lucrurile în așa fel încât clientul să le poată înțelege mai bine și să găsească modalități de a interveni pentru a le îmbunătăți.
- Terapiile cognitiv comportamentale care au pornit ca tratament al tulburărilor depresive și anxioase și-au creat în timp și ele propriul lor arbore, desprinzându-se numeroase ramuri precum terapia comportamentală dialectică, terapia concentrată pe emoții, terapia bazată pe scheme, terapia bazată pe mindfulness și multe altele, care și-au extins aria de expertiză către tulburările de personalitate, tipurile de atașament și conștientizarea prezentului. În terapia bazată pe scheme de exemplu va trebui să răspundeți la multe întrebări legate de copilărie întrucât aceasta încearcă să-și explice patternuri de gândire și comportament care se formează de la vârste foarte mici. Inițial acestea sunt adaptative dar în timp, la maturitate, devin contraproductive și duc la tulburări de personalitate. TCC s-a extins și în tratamentul adjuvant al psihozelor, adicțiilor și multor altor afecțiuni psihiatrice, îmbunătățind prognosticul și crescând calitatea vieții pacienților.
Astfel, vom închide ușa cabinetului prăfuit cu canapeaua de piele în centru și ne vom așeza într-un fotoliu confortabil, într-un cabinet luminos, în fața unui terapeut cu care vom avea o discuție deschisă încercând să înțelegem ce, cum și de ce ne provoacă disconfort în scopul de a învăța ce putem face pentru a sparge aceste cercuri vicioase.