Lecțiile colegilor noștri din Ucraina
Note de la „CBT in Action: Mental Health Support in Human Crises. The reality of life under war – the Ukrainian Association experience and learning”
Două cadre
Două imagini au rămas cu mine după prezentarea Valentynei Parobii.
Primul este un cadru real, o fotografie proiectată pe ecran. Fereastra unei terapeute ucrainene, prin care se vede cerul incendiat de exploziile din oraș. Pe slide scrie simplu: „The reality of a daily work”. De cealaltă parte a ecranului, o ședință de psihoterapie trebuie să continue.
Al doilea este o poveste pe care ne-a spus-o Valentyna. Într-un adăpost antiaerian erau agățate pe pereți niște luminițe de pom. Probabil rămăseseră de la Crăciun, probabil nimeni nu le mai dăduse jos. O mamă a coborât cu copiii ei acolo, în timpul unei alerte. În timp ce deasupra cădeau bombele, copiii au văzut luminițele și s-au entuziasmat. Pentru ei, în acel moment, subsolul rece era un loc frumos.
Sunt două fețe ale aceleiași realități. Pericolul nu dispare, luminițele nu alungă bombele. Dar copiii au o capacitate pe care adulții o pierd pe parcurs, aceea de a vedea frumosul și în urât, de a se bucura de momentul prezent chiar și atunci când lumea de deasupra se prăbușește. Despre asta vorbim, probabil, când vorbim despre reziliență în forma ei cea mai pură. Nu despre absența durerii, ci despre capacitatea de a vedea luminițele și atunci când ești în subsol.
Întâlnirea cu Valentyna a fost și despre acest lucru. Despre cum ne păstrăm noi, ca terapeuți, capacitatea de a vedea luminițele. Și despre cum îi ajutăm pe pacienții noștri să și-o recupereze pe a lor.
Cine a vorbit
Valentyna Parobii este psihoterapeută și reprezintă asociația CBT Ukraine, asociația profesională a terapeuților cognitiv-comportamentali din Ucraina, membră EABCT. A venit să ne spună, nouă, comunității EABCT, ce au însemnat acești patru ani de război pentru ei ca breaslă, ca oameni și ca terapeuți.
Patru ani în care colegii ucraineni nu doar și-au continuat practica, ci și-au construit sistematic comunitatea profesională. Aproape au triplat numărul de membri, ajungând la 930. Au format o nouă generație de supervizori, 21 în total. Au publicat cărți. Au dezvoltat programe de CBT de intensitate scăzută prin care au trecut, până acum, aproape 4000 de studenți. Au creat proiectul „Support”, care a finanțat 500 de ore de psihoterapie pentru soldați și veterani, cu supervizarea decontată. Au intrat în Armata Ucrainei ca formatori, susținând training-uri pentru psihologi militari, ofițeri de suport psihologic operațional, comandanți ai echipelor de recuperare psihologică, specialiști în controlul stresului de luptă.
Am privit aceste cifre și m-am gândit la câte ședințe, emailuri, supervizări, decizii administrative și compromisuri profesionale presupune fiecare dintre ele. Și la faptul că toate au fost făcute între alerte aeriene, între pierderi, între sesiuni în care terapeutul și pacientul tocmai auziseră aceleași explozii.
Ce aduc pacienții în cabinet
Valentyna ne-a prezentat datele dintr-un sondaj intern al terapeuților ucraineni. Este, în felul lui, un portret colectiv al suferinței cu care se lucrează acum în Ucraina.
Cea mai dificilă temă pentru pacienți, după aproape toți colegii chestionați, este incertitudinea și imposibilitatea de a planifica. Urmează anxietatea, adaptarea într-un loc nou (pentru cei relocați), oboseala cronică, pierderile (de oameni dragi, de relații, de casă), stresul prelungit și senzația constantă de pericol, vinovăția, lipsa activităților resursă, așteptarea celor plecați pe front sau în străinătate.
După 24 februarie 2022, solicitările s-au schimbat. Au devenit mai frecvente tulburările de anxietate, reacțiile acute de stres, tulburările de adaptare, insomnia, agravarea unor afecțiuni preexistente, depresia. A crescut cererea pentru sprijin în destrămarea relațiilor de lungă distanță, în disoluția cuplurilor separate de război, în însoțirea copiilor care învață să coexiste cu frica.
Nu sunt diagnostice exotice. Sunt aceleași categorii clinice cu care lucrăm și noi, zilnic, în cabinetele noastre din România. Ce este diferit este densitatea lor, concentrația, simultaneitatea. Nu un pacient anxios pe zi, ci o agendă întreagă.
Ce duce terapeutul acasă
Aici apare ceea ce face unică poziția colegilor ucraineni. Nu există, în Ucraina de acum, asimetria protectoare a cabinetului clasic, în care terapeutul vine dintr-o viață relativ stabilă pentru a însoți pacientul printr-o criză. Terapeutul are aceleași pierderi ca pacientul. Trăiește sub aceleași alerte aeriene. Are aceiași soți, frați, fii, tați pe front. Aceeași teamă pentru copiii săi.
Provocările principale ale specialiștilor, așa cum le-au numit ei înșiși, sunt grăitoare. Imposibilitatea unei recuperări complete, pentru că nu există un „după”. Scăderea productivității din cauza problemelor de concentrare și de procesare a informației, semne clasice de stres cronic. Nevoia de a-și regla rapid propria stare emoțională pentru a putea fi terapeut pentru pacient. Obligația de a fi psihoterapeut nu doar pentru pacienți, ci și pentru cei dragi, pentru ei înșiși. Burnout, oboseală cronică. Munca în timpul alertelor aeriene. Triggering-ul prin poveștile pacienților, pentru că experiența lor este identică sau foarte apropiată de a terapeutului.
Ne-am uitat cu toții la acest ultim punct. Nu este triggering-ul ocazional pe care îl cunoaștem și noi. Este triggering-ul sistemic, cotidian, previzibil. Pacientul spune „am pierdut pe cineva săptămâna trecută”, iar terapeutul a pierdut și el pe cineva luna trecută. Pacientul spune „nu mai dorm”, iar terapeutul nu mai doarme nici el. Pacientul spune „nu știu dacă voi mai avea casă mâine”, iar terapeutul nu știe nici el.
În aceste condiții, problema nu mai este dacă terapeutul poate să rămână profesionist. Problema este cum reușește, totuși, să rămână.
Arhitectura rezilienței
Valentyna a construit pe tabla digitală, pas cu pas, un desen aparent simplu, aproape copilăresc. O siluetă singură, tristă, sub un cer cu trei stele galbene. Apoi, pe rând, a adăugat celelalte elemente. Am privit cum se compune, în fața ochilor noștri, o întreagă teorie a rezilienței profesionale.
Stelele de deasupra: valorile. La ce te uiți când nu mai ai unde privi aici. Dezvoltarea profesională, apartenența la o comunitate, umorul, iubirea, a-ți permite vulnerabilitatea. Stelele sunt departe, dar tocmai pentru că sunt departe te pot orienta când te-ai rătăcit. Când realitatea imediată nu mai oferă repere, valorile devin coordonatele prin care te miști.
Norul de gânduri: awareness. Capacitatea de a observa ce simți, ce gândești, când ești aproape să ieși din fereastra de toleranță. Aici s-a oprit Valentyna puțin mai mult, și aici a fost pentru mine mesajul central al întâlnirii. Noi, ca terapeuți, lucrăm adesea cu pacienți a căror experiență seamănă cu a noastră. Pierderi, doliu, abuz, panică, neputință. În astfel de condiții, fereastra de toleranță nu mai este un concept teoretic pe care îl explicăm pacienților. Este o disciplină pe care ne-o aplicăm nouă înșine, în fiecare ședință.
Ca terapeuți, avem nevoie să ne reamintim să rămânem în fereastra noastră de toleranță. Nu putem ajuta pe cineva să se regleze dacă noi am ieșit din fereastră. Reglarea proprie a terapeutului nu este o problemă de igienă personală, pe care să o bifăm în weekend cu o cafea în plus. Este condiție de practică. Chiar și fără război, lucrăm zilnic cu povești care ne pot scoate din fereastră. Valentyna ne-a reamintit un lucru pe care îl știm teoretic și pe care îl uităm, repetat, în practică.
Mâinile ținute: conexiunile. Nimeni nu rezistă singur. În datele prezentate, apartenența la comunitate și comunicarea apar printre cele mai importante resurse pentru lucrul cu trauma. Nu este o metaforă sentimentală, este mecanism de supraviețuire profesională. Valentyna a povestit cum, în primele săptămâni de invazie, comunitatea internațională CBT organiza două webinarii pe săptămână, gratuit, pentru colegii ucraineni. Invitații la training-uri de traumă (EMDR, RTM, TF-CBT) au fost deschise gratuit specialiștilor ucraineni. Au venit donații din partea asociațiilor britanică, georgiană, elvețiană. A existat, concret și măsurabil, o comunitate care a ținut mâna colegilor noștri din Ucraina.
Lopata: uneltele. Competența tehnică, protocoalele, tehnicile de stabilizare, grounding-ul, psihoeducația, cunoașterea metodelor trauma-focused. Fără ele, celelalte trei elemente rămân suspendate. Nu poți ajuta cu bunăvoință și valori, dacă nu știi ce să faci concret. În sondajul prezentat, cele mai utilizate tehnici în aceste vremuri sunt tocmai cele de stabilizare și grounding, activarea comportamentală, lucrul cu valorile, discriminarea între îngrijorările utile și cele sterile.
Cele patru elemente se susțin reciproc. Awareness-ul este instrumentul prin care îți monitorizezi fereastra. Conexiunile te aduc înapoi când ai ieșit din ea. Valorile îți dau sens să te întorci. Iar uneltele sunt ceea ce folosești, în concret, și cu tine, și cu pacienții tăi.
Ce valori îi țin pe terapeuți în picioare
Din nou, datele sondajului. Întrebarea a fost: care sunt valorile specialiștilor care îi ajută să facă față? Răspunsurile, în ordinea frecvenței:
Dezvoltarea profesională. Identitatea și apartenența, națională și profesională. A-ți permite vulnerabilitatea, a fi tu însuți. Iubirea. Simțul umorului.
Sunt valori aparent simple, dar devin pilonii când totul se clatină. Niciuna dintre ele nu este spectaculoasă. Nu este eroism, nu este sacrificiu, nu este forță supraomenească. Sunt valori umane obișnuite, profund ancorate, pe care, în vremurile bune, le uităm tocmai pentru că par de la sine înțelese.
Valentyna ne-a arătat un slide cu o poetă ucraineană, Lina Kostenko, și cu un vers al ei, tradus: „Și, orice ar spune cine și cui, răul va pieri, iar adevărul va învinge”. Titlul slide-ului era simplu: „Umanitate și valoarea adevărului”. Poate că acestea rămân când nu mai rămâne nimic altceva.
Ce ne rămâne nouă
Am închis laptopul după prezentare și am stat câteva minute în liniște.
M-am gândit la ceea ce înseamnă siguranța unei comunități profesionale. Nu o siguranță abstractă, ci siguranța concretă a faptului că ai cu cine vorbi atunci când nu mai știi ce să faci într-un caz. Că ai unde să te duci să înveți ceva nou. Că există oameni care te cunosc profesional suficient încât să te poată susține fără să trebuiască să le explici totul de la început.
Cum se construiește o astfel de comunitate? Nu prin declarații și nici prin statute de asociație. Prin gesturi care se repetă în timp. Un webinar la care vii anul acesta ca să înveți și la care, peste cinci ani, vii ca să oferi ceva înapoi. O supervizare împărtășită. Un coleg căruia îi scrii după o ședință grea. O conferință la care te întorci an de an și recunoști aceleași fețe. Felul acesta de rețea este ceea ce îi ține pe terapeuții ucraineni, concret, de patru ani încoace. Nu ideologia apartenenței, ci relațiile profesionale sănătoase, repetate, fiabile.
Ne-am obișnuit să tratăm relațiile profesionale ca pe un fel mai puțin serios de relații, mai calde decât o tranzacție, dar mai reci decât o prietenie. În mod paradoxal, tocmai această poziție mediană le face atât de importante pentru un terapeut. Sunt relații în care poți fi văzut, evaluat, criticat constructiv și susținut ca profesionist. Nu trebuie să-i explici unui coleg ce este triggering-ul, ce înseamnă supervizare, de ce ai nevoie de pauză între pacienți. El știe. Tocmai pentru că știe, te poate ține.
Experiența colegilor noștri ucraineni nu este a noastră. Noi nu trăim sub bombe. Nu trebuie să negăm această diferență, ar fi nedrept față de ei. Dar întâlnirea cu ei ne lasă cu întrebări care nu mai sună deloc abstract.
Ce valori ne susțin pe noi, ca terapeuți români, în munca noastră? Le-am numit vreodată explicit, sau funcționează undeva în fundal, nenumite, până în ziua în care ceva ne clatină serios?
Cât de bine cunoaștem propria noastră fereastră de toleranță? Nu doar pe cea a pacienților. Ce facem când ieșim din ea? Cine ne aduce înapoi? Avem pe cine să sunăm? Avem supervizor? Avem colegi cărora să le spunem „azi a fost greu”?
Mai reușim să vedem luminițele, chiar și în cele mai grele zile? Și îi ajutăm pe pacienții noștri să și le vadă pe ale lor?
Întâlnirea cu Valentyna mi-a lăsat o senzație dublă. Pe de o parte, o rușine blândă în fața staturii profesionale și umane a colegilor noștri ucraineni. Pe de altă parte, o recunoștință față de comunitatea CBT internațională, din care facem parte și noi, care a reușit, concret, să țină mâna unor oameni care altfel ar fi rămas singuri.
Rămâne întrebarea dacă suntem, noi în România, acea comunitate unii pentru alții.
Articol scris de colega noastră Roxana Nicolau